Un nou fel de ursitoare

De curand au inceput sa fie la moda un nou fel de evenimente, de aceasta data unele destinate marcarii venirii pe lume a unui nou copil Este vorba de petrecerile cu ursitoare, un obicei care, dupa cum s-ar putea banui, are adanci radacini in trecutul romanilor.
Cele trei tinere, caci trei sunt la numar, vin invitate la diverse petreceri de botez si aduc cu ele numeroase daruri simbolice pentru copil nou-nascut pe care nasa sa le poate pune in apa de imbaiere de dupa botez. Asa de pilda ele ii ofera seminte de mac pentru un somn linistit, de grau pentru bogatie si de orez pentru noroc. O pana alba se da pentru ca cel mic sa mearga usor iar oul vine ca un dar pentru mostenitori sanatosi. Si cum altfel, dintre daruri nu puteau sa lipseasca, uleiul pentru a se ridica deasupra tuturor relelor si aghiasma pentru protectia divina a Celui de Sus.
Batranii povesteau  ca dupa cum prevestesc ursitoarele ca va fi traiul nou-nascutului, asa se va si intampla. Totusi, acum ursirea  a devenit ceva aproape simbolic dar care, asemenea multor altor obiceiuri s-a pastrat si ofera  celor prezenti darul unor frumoase amintiri iar ursitului un simbol al unei vieti pline de frumos si bunatate.
Dar ursitoarele nu sunt simple actrite venite pentru a onora un contract. Ce fac aceste ursitoare, fac cu drag si cred ca orice este facut cu inima buna se va implini asa precum si ursitoarele prevestesc cu bucurie un viitor stralucit pentru cel nou-nascut.
Batranii de la sate spuneau ca daca se intampla ca vreun muritor care nu este curat la suflet sa le vada sau sa paseasca pe locul unde au incins ele hora, acesta se imbolnaveste de “luat de Rusalii”, boala de care se poate scapa doar prin descantece sau prin intrarea in Hora Calusarilor. Dar vechile traditii nu mai sunt de actualitate pentru ca acum cele trei ursitoare au facut marele pas in era moderna si ele asteapta sa fie invitate la petrecerile de botez ale celor mici pentru a le ura de bine si a le prevesti un viitor frumos si luminos.

talpa atinge pământul

Attali, jubilatoriu: ‘Un secret nu va mai putea fi ţinut decât dacă nu e spus absolut nimănui. Folosirea acestor camere [video] va fi norma. Absenţa lor va fi excepţia. Nici o conversaţie telefonică nu se va mai putea desfăşura fără a fi simultan una video; refuzul va fi suspect; părinţii îşi vor supraveghea copiii; îndrăgostiţii îşi vor urmări partenerii; angajatorii îşi vor urmări angajaţii; nimeni nu-i va mai putea ascunde cuiva unde se află; nici un act intim nu va fi la adăpost de o cameră video. Fiecare va petrece chiar mult timp filmându-se, povestindu-şi viaţa, celorlalţi şi lui însuşi. (…) În pofida a ceea ce prevedea filozoful Michel Foucault, care s-a înşelat mult cu siguranţă, fiinţa umană nu va deveni un obiect de observaţie al unei puteri, ci un subiect observându-se pe sine şi supraveghindu-şi apropiaţii. (…) Într-o primă instanţă, această evoluţie va civiliza probabil lumea.’
 Mi-am spus de multe ori: Cioran a murit la timp. Un noroc… Moartea lui marchează – cu precizie – sfârşitul unei epoci şi debutul alteia. Anii ’90 nu sunt doar începutul istoric al ‘globalizării’: sunt debutul noilor tehnologii, sfârşitul epocii discreţiei, falimentul spaţiului privat, sfârşitul cultului roman al existenţei înţelese ca otium.

Nu mi-l imaginez cu un laptop în faţă. Ar fi fost amuzat şi dezgustat de maşinăria din plastic. Nu-l văd cărând după el un telefon, pe care să fie sunat în momentele de reverie din Luxembourg, Boulogne sau Jardin des Plantes (cedrul pe care-l celebra în fiecare an, cu câţiva amici, ţinând un discurs şi închinând un pahar lângă trunchiul său imens, fiindcă, plantat pe la 1700, supravieţuise agitaţiei de la Versailles, asediului cu Grosse Bertha, bombardamentelor aviaţiei americane, şi istoriei…). Nu-l văd nici explorând ‘internetul’, pubelă a lumii şi paradis al informaţiei, din care n-ar fi remarcat-o decât pe prima. A scăpat, în fond. Chiar cu televiziuni, maşini şi toate celelalte, oamenii aceştia au trăit într-un fel de secol XIX prelungit.

 Tihna lui de cloşar. Până la capătul vieţii, nimeni nu l-a deranjat, nu i-a aglomerat zilele cu informaţii esenţiale de care n-avea nevoie. Nimeni nu l-a oprit pe stradă să se fotografieze cu el. Nu a pătruns nimeni, în sfârşit, în clinica unde-şi trăia sfârşitul, să filmeze pe ascuns, cu telefonul, epava care devenise.

Nu-s deloc mândru de epocă. În acelaşi timp sunt conştient de ea; n-aş schimba-o cu nici o alta. E epoca mea. O îmbrăţişez cu silă, ca pe rudele bătrâne care miros urât. Am pierdut spaţiul public (‘the commons’), vom pierde curând spaţiul privat. În acelaşi timp, tot ce pulsează în ea, jetul de viaţă, zoaie şi lumini reci mi-e necesar, mi se pare uneori că ascunde nu ştiu ce mister. Şi pesemne ascunde. Am senzaţia aceea, care ar trebui omologată undeva: senzaţia de prag. Pe prag, cei de afară îţi strigă să nu intri, cei dinăuntru, cu indiferenţă, te poftesc. Asta e senzaţia capitală a epocii noastre. Trecem spre altceva. Nimeni n-o să ne ia trecerea asta. O să scriem despre ea. O vom însoţi. Avem deja piciorul în aer; coboară; talpa atinge pământul.