Moartea lui Ionut sub lupa

La cateva saptamani dupa tragedia baietelului muscat de caini, care si-a pierdut viata in chinuri groaznice, apar tot felul de teorii, care mai de care mai conspirationiste si mai ciudate. Speculatii au existat chiar dinainte ca trupul neinsufletit al baietelului sa fie coborat in pamant, ba ca cel mic ar fi fost violat de oamenii strazii si apoi aruncat in boscheti, unde l-ar fi mancat canii, ba ca parintii au ceva de ascuns si ca nu spun adevarul despre ceea ce s-a intamplat, ba ca s-ar fi impiedicat si s-ar fi lovit la cap si apoi a fost mancat de caini, ba mai nou, ca nu cainii fara stapan l-ar fi muscat pe copil, ci un caine de lupta.

Ideea este ca daca tot nu respectam doliul familiei si intoarcem cazul pe toate partile, hai sa ne gandim si la momentul cheie care a dus la ceea ce s-a intamplat – indiferent despre ce ipoteza vorbim. Hai sa vorbim despre momentul in care copilul a disparut de langa bunica? Ea de ce nu apare in nicio discutie? Indiferent ca l-au atacat boschetarii, cainii fara stapan, cainii de lupta, sau ca s-a lovit pe un maidan pustiu, indiferent ca l-ar fi putut lovi o masina sau ar fi putut cadea in lac – acel copil a fost singur, nu a avut insotitor, iar acesta este motivul real care a condus la ceea ce s-a intamplat. Sigur, asta nu elimina problema cainilor maidanezi, care este una extrem de serioasa, insa un copil supravegheat nu ar fi ajuns acolo unde a ajuns Ionut.

Dragostea de mama si dragostea de sot

Cand mi-am tinut prima oara fetita im brate, am inceput sa plang de fericire. Eram atat de bucuroasa, ca efectiv nu m-am putut abtine. Si mi-am dat seama imediat de legatura care ne leaga pe noi doua. Fara tata. Eu sunt cea care a tinut-o 9 luni in pantece, i-am simtit fiecare miscare, i-am simtit sughitul, si m-am impacientat daca nu misca. Lucrurile astea nu le-am inteles de la inceput. Nu intelegeam de ce simt ca imi iubesc fetita mai mult decat pe sot.
 

Acestea erau sentimentele mele, pe masura ce ma uitam la copila. Ma uitam la sot, apoi la ea, si imi venea sa plang. As fi vrut sa simt acelasi lucru si pentru sot ca si pentru copila, dar efectiv mi-era imposibil. M-am consumat atat de mult pentru treaba asta. Singura, fara sa spun la nimeni. Pana intr-un momemt in care aproape am clacat si am vorbit cu o prietena care era si ea mamica. Draga de ea mi-a explicat ca sunt doua sentimente diferite si ca nu se pot compara. Pentru ca evident ca-ti iubesti sotul, altfel nu ai mai fi cu el, insa dragostea de mama schimba orice. O mama isi iubeste diferit copilul fata de un tata. Tocmai pentru ca noi avem ceea ce se numeste instinct matern. Ei nu au asta. Noi, mamele simtim din instinct cand ceva nu e in regula cu puiul nostru, tati nu. Ei intra una doua in panica si nu stiu cum sa reactioneze. Dupa ce am trecut de faza asta, mi-a intrat iun cap, ca al meu nu-si iubeste copilul. Insa abia apoi, mi-a explicat ca era atat de mica, incat ii era teama si sa o tina in brate. Eu fiind mama ei si alaptand-o m-am obisnuit repede cu ea. Abia dupa ce am inceput sa-i fac scandal si-a facut curaj si a luat-o in brate. Si-a dat seama apoi ca nu are ce sa se intample rau.
 

Si uite asa, am realizat ca nu poti compara dragostea de mama cu cea de sot. Fiindca nu poti. Sunt doua iubiri total diferite. Pe amadoi ii iubesti, fiindca fac parte din viata ta. Insa copilul a fost parte din tine 9 luni si e normal sa fie o legatura mai puternica intre mama si copil decat ca intre sotie si sot.