Attali, jubilatoriu: ‘Un secret nu va mai putea fi ţinut decât dacă nu e spus absolut nimănui. Folosirea acestor camere [video] va fi norma. Absenţa lor va fi excepţia. Nici o conversaţie telefonică nu se va mai putea desfăşura fără a fi simultan una video; refuzul va fi suspect; părinţii îşi vor supraveghea copiii; îndrăgostiţii îşi vor urmări partenerii; angajatorii îşi vor urmări angajaţii; nimeni nu-i va mai putea ascunde cuiva unde se află; nici un act intim nu va fi la adăpost de o cameră video. Fiecare va petrece chiar mult timp filmându-se, povestindu-şi viaţa, celorlalţi şi lui însuşi. (…) În pofida a ceea ce prevedea filozoful Michel Foucault, care s-a înşelat mult cu siguranţă, fiinţa umană nu va deveni un obiect de observaţie al unei puteri, ci un subiect observându-se pe sine şi supraveghindu-şi apropiaţii. (…) Într-o primă instanţă, această evoluţie va civiliza probabil lumea.’
Mi-am spus de multe ori: Cioran a murit la timp. Un noroc… Moartea lui marchează – cu precizie – sfârşitul unei epoci şi debutul alteia. Anii ’90 nu sunt doar începutul istoric al ‘globalizării’: sunt debutul noilor tehnologii, sfârşitul epocii discreţiei, falimentul spaţiului privat, sfârşitul cultului roman al existenţei înţelese ca otium.
Mi-am spus de multe ori: Cioran a murit la timp. Un noroc… Moartea lui marchează – cu precizie – sfârşitul unei epoci şi debutul alteia. Anii ’90 nu sunt doar începutul istoric al ‘globalizării’: sunt debutul noilor tehnologii, sfârşitul epocii discreţiei, falimentul spaţiului privat, sfârşitul cultului roman al existenţei înţelese ca otium.
Nu mi-l imaginez cu un laptop în faţă. Ar fi fost amuzat şi dezgustat de maşinăria din plastic. Nu-l văd cărând după el un telefon, pe care să fie sunat în momentele de reverie din Luxembourg, Boulogne sau Jardin des Plantes (cedrul pe care-l celebra în fiecare an, cu câţiva amici, ţinând un discurs şi închinând un pahar lângă trunchiul său imens, fiindcă, plantat pe la 1700, supravieţuise agitaţiei de la Versailles, asediului cu Grosse Bertha, bombardamentelor aviaţiei americane, şi istoriei…). Nu-l văd nici explorând ‘internetul’, pubelă a lumii şi paradis al informaţiei, din care n-ar fi remarcat-o decât pe prima. A scăpat, în fond. Chiar cu televiziuni, maşini şi toate celelalte, oamenii aceştia au trăit într-un fel de secol XIX prelungit.
Tihna lui de cloşar. Până la capătul vieţii, nimeni nu l-a deranjat, nu i-a aglomerat zilele cu informaţii esenţiale de care n-avea nevoie. Nimeni nu l-a oprit pe stradă să se fotografieze cu el. Nu a pătruns nimeni, în sfârşit, în clinica unde-şi trăia sfârşitul, să filmeze pe ascuns, cu telefonul, epava care devenise.
Nu-s deloc mândru de epocă. În acelaşi timp sunt conştient de ea; n-aş schimba-o cu nici o alta. E epoca mea. O îmbrăţişez cu silă, ca pe rudele bătrâne care miros urât. Am pierdut spaţiul public (‘the commons’), vom pierde curând spaţiul privat. În acelaşi timp, tot ce pulsează în ea, jetul de viaţă, zoaie şi lumini reci mi-e necesar, mi se pare uneori că ascunde nu ştiu ce mister. Şi pesemne ascunde. Am senzaţia aceea, care ar trebui omologată undeva: senzaţia de prag. Pe prag, cei de afară îţi strigă să nu intri, cei dinăuntru, cu indiferenţă, te poftesc. Asta e senzaţia capitală a epocii noastre. Trecem spre altceva. Nimeni n-o să ne ia trecerea asta. O să scriem despre ea. O vom însoţi. Avem deja piciorul în aer; coboară; talpa atinge pământul.