Ascult într-un colț al camerei
mele, în tăcere, ecourile acute ale melodiei ce cândva m-a făcut să mă
cutremur, fară cuvinte, fără urme ,fără suspin.. ascult cum vioara
provoacă în oglindirea amintirilor mele urme, ce nici eu, nu vreau să le
uit.
Sunet de pian, concert de clape stridente ingroapă în subconștientul
meu jurăminte ce am crezut că le pot ține, aceeași armonie ce știu că
m-a făcut să mă simt mică și vulnerabilă în fața acordurilor îmbătate în
destăinuiri mirifice de visare…
Și acum pot spune cu oarecare nepăsare că încă mă afectează
amintirea, ecoul impregnat în adâncul trecutului meu , știu că mereu
voi purta ca un tatuaj cusut în culori deschise și calde această
melodie, această promisiune care am făcut-o eu pentru mine, am să o
iubesc pentru că ea este vinovata vieții mele, ea este muza picturii ce a
terminat de prins contur cu ceva vreme în urmă.
Sunet bland de apă, stropi fragezi și timizi ce parcă îi simt
mângâindu-mi chipul, le simt atingerea pe obrazul meu ce acum, e ars de
frig, simt cum căldura vieții din ei mă fac să zâmbesc, mă fac să îmi
amintesc de ce am făcut ceea ce am făcut, de ce am iubit cum am iubit,
de ce am urât cum am urât, de ce am decis să port pe buze aceeași
mărturie caldă, ce însuma întreaga mea existență, intregul meu spirit.
Când închid ochii pe aceste acorduri blânde,parcă, doar așa pot să ma
văd , ca o umbră ștearsă, plimbându-mă prin parcul verde, alergând ca
și lumina fragilă a razelor de soare, vara, printre frunzele înverzite
de simțire… doar așa pot să fiu una cu ploaia, pot să iubesc fără
regret, pot să ard în pielea ta numele meu, nume ce tu ai să-l porți
precum o pasăre își poartă penele, acum pot să mă uit în ochii cerului
și îi pot șopti o mie de povești de viață, pot picta tablouri pline de
înțeles sau poate, doar pot ca orice om … trăi.
Suntem eu și cu ea.. două reflexii într-o oglindă, într-o pereche de ochi, într-un suflet…
Eu și cu ea.. două petale ce ieri au prins culoare și azi se ofilesc în lumina geamului plin de praf și murdar de urme..