Inainte imi placea sa fac fotografii. Trebuia sa cumpar un film clasic, drumul pana la magazine, inserarea cu grija in aparat, posibilitatea de a face aproximativ 30 de imortalizari si imposibilitatea de a vedea rezultatul inaintea developarii. Poate clipeam chiar atunci sau o persoana aparea brusc in cadru si fotografia nu iesea cum doream. Mare bataie de cap ar spune unii. Si eu credeam la fel. Cu toate acestea atunci imi placea sa fac fotografii, iar acum mai putin. Au fost vremuri, si nu cu mult timp in urma, cand pur si simplu nu aveam un aparat foto clasic si imi doream foarte tare unul. In cele din urma l-am obtinut. Apoi a fost inlocuit de cel digital. Imi era rusine sa-l mai folosesc pe cel vechi. Cautam sa nu fiu vazuta, iar daca era cineva prin preajma aveam impresia ca se holbeaza. In cele din urma am capatat si un aparat foto digital. Ce diferenta! Puteau fi facute o multime de poze, oricand, oriunde, daca vreuna nu era pe placul meu o puteam repeta, prelucra si asa mai departe. Dar in timp placerea de a face fotografii s-a diminuat.
Fotografia era un mijloc de a imortaliza un moment din viata noastra pentru a ne aminti peste timp de un eveniment fericit. Era un protest la adresa timpului, o modalitate de a-l pacali si de a pastra o particica din tineretea de altadata, o dovada a existentei in aceasta lume: am fost si eu acolo, uite dovada in caz ca nu ma crezi! Raritatea procesului dadea o importanta mai mare momentului si oamenii erau mai bucurosi, mai nerabdatori. Astazi facem poze peste poze, sute, pe care le stocam in calculator, mai rar imprimandu-le pe hartie, de la tot felul de evenimente din viata noastra, importante sau marunte, sa fie. Parca a devenit mai important sa arat celorlalti decat sa le vad eu. Sunt depersonalizate, au devenit oarecare. Nu mai conteaza calitatea ci mai degraba cantitatea. Sau cel putin asa mi se pare mie…
Fotografia era un mijloc de a imortaliza un moment din viata noastra pentru a ne aminti peste timp de un eveniment fericit. Era un protest la adresa timpului, o modalitate de a-l pacali si de a pastra o particica din tineretea de altadata, o dovada a existentei in aceasta lume: am fost si eu acolo, uite dovada in caz ca nu ma crezi! Raritatea procesului dadea o importanta mai mare momentului si oamenii erau mai bucurosi, mai nerabdatori. Astazi facem poze peste poze, sute, pe care le stocam in calculator, mai rar imprimandu-le pe hartie, de la tot felul de evenimente din viata noastra, importante sau marunte, sa fie. Parca a devenit mai important sa arat celorlalti decat sa le vad eu. Sunt depersonalizate, au devenit oarecare. Nu mai conteaza calitatea ci mai degraba cantitatea. Sau cel putin asa mi se pare mie…