M-am trezit intr-o dimineata atat de panicata, de fapt de cam multe dimineti ma trezesc cu atacuri. Incerc, cat inca sunt cu ochii inchisi sa imi dau seama ce zi este, ce ora poate sa fie, ce am facut inainte de culcare, unde m-am culcat, in ce loc ma aflu si ce s-a intamplat cu mine. Si incerc sa deschid ochii mari insa ma zapaceste ceva - incapacitatea de a respira. Si astfel, cu mici fortari, incerc sa ma concentrez sa deschid ochii, iar apoi, ma dezmeticesc si incet, imi dau seama unde sunt si parca totul revine. Este exact ca bucuria aceea de a fi in viata.
Cred ca toata nebunia aceasta provine e la o experienta recenta in care aproape mi-am pierdut graiul sau era sa-mi pierd suflarea. Treceam strada linistita pe la semafor cand deodata, la mijlocul ei, am fost inconjurata de masini intr-o singura secunda. Prinsa intr-un cerc continuu al miscarilor de roti, ce veneau si din stanga si din dreapta, si stateam. Claxonau ca nebunii si eu stateam pur si simplu panicata. Abia apoi mi-am dat seama, cand m-a strans cineva de umar, ca trebuie sa merg mai departe pentru ca se facuse verde. Problema nu a fost ca eu am traversat pe rosu ci ca erau doua semafoare diferite. Adica intr-o intersectie mare, pe o parte de strada, pe un sens, era verde si pe cealalta era rosu. Deci vina a fost a mea. Ca trebuia sa ma opresc la rosu dar nu am sesizat. Caci la urma urmei zau nu stiu cine mai intelege semafoarele. Eu sincer nu, pentru ca mi se pare un sistem haotic, cel putin prin zona de centru a Galatiului.
Esential este ca am ramas in viata, experimentand pentru prima data senzatia. Un sentiment foarte ciudat sa te temi pentru viata ta atat de tare incat sa nu stii cum sa reactionezi. De regula pentru altii am idei de moment, salvez pana si o musca daca trebuie, insa pentru mine se pare ca intregul organism a stat in loc. Creierul nu a mai dat nici macar un mic impuls.
Deci, bucurie mare de a fi in viata. Nu de alta, dar vreau sa vad ce-mi aduce Mos Craciun!
Cred ca toata nebunia aceasta provine e la o experienta recenta in care aproape mi-am pierdut graiul sau era sa-mi pierd suflarea. Treceam strada linistita pe la semafor cand deodata, la mijlocul ei, am fost inconjurata de masini intr-o singura secunda. Prinsa intr-un cerc continuu al miscarilor de roti, ce veneau si din stanga si din dreapta, si stateam. Claxonau ca nebunii si eu stateam pur si simplu panicata. Abia apoi mi-am dat seama, cand m-a strans cineva de umar, ca trebuie sa merg mai departe pentru ca se facuse verde. Problema nu a fost ca eu am traversat pe rosu ci ca erau doua semafoare diferite. Adica intr-o intersectie mare, pe o parte de strada, pe un sens, era verde si pe cealalta era rosu. Deci vina a fost a mea. Ca trebuia sa ma opresc la rosu dar nu am sesizat. Caci la urma urmei zau nu stiu cine mai intelege semafoarele. Eu sincer nu, pentru ca mi se pare un sistem haotic, cel putin prin zona de centru a Galatiului.
Esential este ca am ramas in viata, experimentand pentru prima data senzatia. Un sentiment foarte ciudat sa te temi pentru viata ta atat de tare incat sa nu stii cum sa reactionezi. De regula pentru altii am idei de moment, salvez pana si o musca daca trebuie, insa pentru mine se pare ca intregul organism a stat in loc. Creierul nu a mai dat nici macar un mic impuls.
Deci, bucurie mare de a fi in viata. Nu de alta, dar vreau sa vad ce-mi aduce Mos Craciun!