Umbrele trecutului

Matusa mea, Teodora, care ma crescuse, era genul acela incrincenat de femeie (rea si egoista), interesata mai mult de lucruri decit de fiinte. Nu ezita sa ma certe sau chiar sa ma bata atunci cind stricam cite ceva (pricinuindu-mi o adevarata groaza in asemenea situatii, destul de dese, de altfel). Intr-n sfirsit de toamna, dorind sa fur un borcan cu dulceata dintr-un dulap suprainaltat, am alunecat de pe scaun si am rasurnat totul (inclusiv dulapul!), stricind citeva zeci de borcane si pahare, dosite de matusa mea acolo. In fata acelui dezastru infricosator, n-am mai asteptat sa dau ochii cu matusa si am luat-o din loc, fugind incotro vazusem cu ochii. Noaptea ma gasise intr-un parc pustiu, singur si infricosat. M-am intins pe o banca, unde am si adormit, rupt de oboseala. Pe la miezul noptii, am deschis ochii si m-am infiorat. Linga mine pe banca motaia un batrin, imbracat jerpelit, impovarat de ani, care mingiia pe cap un catelus.” Cine esti ce vrei ? l-am intrebat, nemultumit de prezenta lui acolo.” Sunt chiar tu, peste cincizeci de ani! raspunse el calm, cu un zimbet sters. Ce vreau ? Nimic. Nu vreau decit sa-ti deschid ochii asupra vietii, pe care o ai inca in fata. Nu cumva sa-ti bati joc de ea!”.