Sade, ne spune Barthes, trebuie citit conform unui principiu al delicatetei. La drept vorbind, asa trebuie sa se citeasca intotdeauna. Lectura este cea mai subtila, cea mai tandra, cea mai rafinata, si cea mai rafinanta dintre toate activitatile. Este si cea care exclude ansamblul domeniului social imediat, sau ma exclude din el. Nu il spun: care exclude pe celalalt, fiindca lectura e intalnirea diferentiala a unei alteritati ireductibile, fie ca-i vorba de universul unui romancier chinez sau al unui poet portughez, atat de indepartat si totusi contemporan; cel al unei epopei mesopotamiene sau al unei tragedii elisabetane.
Opera este o alta lume posibila; ea suporta cu greu zgomotul lumii, dar pe noi ne face sa-l auzim mai bine.
Ca si masturbarea cu care a fost deseori comparata, aceasta placere solitara este o sursa de bucurii reinnoibile si o activitate socialmente sterila, cel putin in aparenta irecuperabila. De unde, presupun, indirjirea epocii noastre de a o face din ce in ce mai putin posibila. Mi se va spune ca niciodata occidentalii n-au avut la dispozitie atatea carti, si e adevarat, insa mizeria se poate organiza perfect in belsug, din momentul in care se produc indivizi care nu numai ca abia daca sunt capabili sa descifreze o carte, dar care nu mai au nici macar dorinta s-o faca. In acest domeniu si in multe altele, servitutea voluntara a intat intr-o faza noua: de acum sclavul pare sa-si doreasca in mod spontan sclavia.
Educatorii nationali propun mai nou, si intr-o frumoasa armonie, sa se considere operele literare ca sisteme de comunicatie care transmit un mesaj; ceva slogan, dar pe care artistii (burghezi, evident) au fantezia sa-l complice: conceptie debila, insa considerata potrivita pentru pregatirea batalioanelor pedagogice. Aceasta strivire a tuturor subtilitatilor artei este cel mai sigur simptom al esecului democratizarii culturii.